Lumea nu îți spune de la început ce ar trebui să simți. Când începe s-o facă, adesea nici nu folosește cuvinte, ci puterea sugestiei. Ți se sugerează că a face un anumit lucru echivalează cu altceva sau că lucrul acela îți condiționează apartenența la un anumit grup. În cele mai ciudate situații de genul, devii conștient de tine și asta te face să te îndepărtezi – la urma urmei, cât poți rămâne în contexte care te fac să te simți incredibil de atent la tine sau mai puțin decât ești?
Și-acum imaginează-ți că ești mic, fiindcă ai fost. Intră în clasă colegul ăla cu o situație materială mai bună decât a ta (de unde știi nici nu mai contează, ideea e că se știe) și îți arată că și-a luat adidași originali. Sunt o pereche de Cortezuri albe pe care mi le amintesc și-acum, model de adidas pe care îl asociez cu capitalismul. Nu știam exact ce-nseamnă să ai adidași originali - adică nu exista nicio marcă pe planeta asta pentru mine, fiindcă raportarea mea la lume era cu totul alta –, dar știam sigur că n-am așa ceva. Mi s-a făcut rușine, deși acasă fusesem învățată să nu judec oamenii cu ochii - după ce au, după cum se-mbracă etc. Noi ne luam hainele din Flora, un angro aproape de casă, nu din magazinele aflate în centru, cum era Nike-ul de la Romană, care mirosea a gumă de mestecat și dorințe îndeplinite. Am cerut adidași originali de fiecare dată când am găsit un spațiu în conversații și i-am primit, în cele din urmă, un an mai târziu. Mi i-a trimis soră-mea din Canada, dar nu erau nici albi, nici Nike. Erau Adidas, modelul din Scary Movie 1.
Colegul cu adidașii originali nu a vrut, cel mai probabil, să se delimiteze de noi. Intenția? Habar n-am. Impactul? A reușit să ne bage pe toți într-o cursă a înarmărilor cu adidași. Și să ne facă să ne simțim ca dracu’ pentru că ne lipsește ceva. Și să ni se pară că e și cam lăudăros, ceea ce era. Până atunci, fuseserăm egali. De-atunci, n-am mai fost niciodată.
***
În Dămăroaia anilor 2000, manelele răsunau din toate boxele și nimeni nu avea păreri pro sau contra, pentru că toți le ascultam. Erau liant între comunitățile de-acolo – cartier de bunici, locuit de Ion Onoriu, Gabi Luncă, tineri corporatiști care au gentrificat zona. La grătar, manele. La petrecere, manele. La nunțile lui Onoriu, manele și lăutărească. Ne alegeam piesele, în grupul meu, pe baza unui singur criteriu: dacă ne plăceau. Așa că manelele rulau în Winamp, alături de Nightwish, P. Diddy, Black Eyed Peas, P!nk, Scooter și ce mai vedeam pe MTV. Pentru familia mea, cu soră-mea plecată, manelele erau și prilej de conexiune – ne lipsea Andreea, iar ei îi lipsea România. Manelele au ocupat în viața ei rolul pe care l-a avut muzica populară în viața mamei – un exercițiu de dor. Dorul de acasă.
În liceul în care am ajuns, aproape de centru, manelele își primiseră deja eticheta. Am început să citesc cărți și să aspir la statutul de intelectuală – cu abnegația și lipsa de nuanțe a unei adolescente de 15 ani. Ascultatul manelelor a devenit incompatibil cu ce îmi doream eu să devin. Mi-am adjudecat un slur elitist (nu-mi amintesc precis, dar e foarte probabil) și am început să le desființez, cu toate că le ascultam înainte fără să-mi pese ce zic ceilalți. Manelele au devenit o parte din mine de care mi-era rușine, pentru că îmi arătau originea nesănătoasă și pentru că-mi garantau că, atât timp cât îmi vor plăcea, voi fi o impostoare în lumea intelectualilor.
Justificarea e irezistibilă, dar azi nu-i cedez. Îmi plac manelele. Sunt limbajul comun pe care-l au reuniunile de familie, esențializează emoții, sunt ritm și dans. M-au filmat verișoarele la nunți, când încercam să regăsesc fluiditatea propriului corp, dar cred că eram prea conștientă, prea în capul meu, ca să reușesc să fac asta. Râdem totuși de fiecare dată când ne amintim, pentru că arăt ca un gif cu Kermit the Frog când dansează în slo-mo.
***
Oameni care să-ți spună ce ești sau ce nu ești în funcție de cum te-mbraci și ce muzică asculți sunt peste tot. Nu faptul că ei au existat e ce mă face să scriu despre asta, ci faptul că i-am ascultat. Că, o vreme, am crezut că am nevoie să fiu într-un fel. Mintea mea e spațiul în care am fost cea mai liberă, dar și cel în care am fost cea mai întemnițată.
Elitismul mi se pare plictisitor. E prea puțin curios pentru mine. E prea autosuficient și prea lipsit de empatie, e prea egoist, e prea ermetic. Iar mie-mi plac oamenii, mi-au plăcut mereu. Distanțele dintre noi se micșorează când ne spunem povești, dar pentru povești ai nevoie de disponibilitate și deschidere din partea celuilalt – ai nevoie să fii ascultat cu generozitate și atenție. Cineva care se crede mai presus decât tine nu va putea face asta.
Ascult manele și citesc cărți scrise de autori care au luat Nobelul pentru literatură. Mănânc semințe și discut despre Erik Satie și Florin Salam cu același entuziasm. Îmi place să le vorbesc prietenelor apropiate cu „făi” și-n același timp sunt perfect capabilă să îmi adaptez discursul unei situații formale. Lumea ideilor și lumea reală conviețuiesc în mine și se-nțeleg de minune. Au din ce în ce mai mult spațiu, pentru că simt că sunt într-un moment în care fac ordine. Din câte știu, asta e singura viață pe care o s-o trăiesc și n-am de gând s-o irosesc chinuindu-mă să încap în adidașii cu un număr mai mic pe care mi-i livrează alții.
***
Ani de zile, la salariu, mi-am comandat adidași. Ca să umplu absențe – vezi newsletterul trecut – sau pentru că atunci când deschideam cutia, mă simțeam de parcă am reușit în viață, de parcă-i spuneam ăstuia cu Cortezurile că am ajuns unde e el. Sau pentru că e mai ușor să-ți comanzi adidași decât să mergi la terapie. Un trip mic și vesel, de câteva zile, până când dispare noutatea.
Am evacuat toate perechile care mă strângeau.
Erau multe, fiindcă sunt între numere.
Mereu am fost între numere.
Deși soluția e o mărime în plus, au fost momente în care am ales modelul. Total irelevant dacă nu poți să te încalți cu perechea aia de pantofi și să-ți vezi de drumul tău.
**
Oricum, cel mai mișto e când ești în tălpile goale.
Pe nisipul încins de soare, prin băltoacele care țin trena ploii, pe iarba verde, crudă, care miroase a pepene roșu.
***
Kweens
👑
Dacă aveți drum în cinematografe zilele astea, să nu ratați De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin. Documentarul o urmărește pe Nora Iuga – e cu toate emoțiile și vârstele unei femei, întâmplându-se în același timp. E fragilă, e puternică, se gândește, se răzgândește, lasă poezia să i se întâmple. Mi-a plăcut mult de tot. Bijuterie, nu alta.
👑
Un playlist cu manele feministe, pe care-l ascult când am nevoie de vavavoom. Și un album clasic de la The Cranberries. Contextul mi-a amintit de Zombie.
--
Pentru că uneori nu știu despre ce să scriu, i-am cerut unei prietene (sal, făi) să-mi dea un prompt. Și ea mi-a zis să scriu despre manele, deci iată-ne aici. Nuca și peretele, maneaua și adidașii, o poveste despre snobism și cum am renunțat la el, fiindcă nu-mi aparținea. Am început să scriu ieri, am terminat azi. Declar deschisă rubrica de sugestii – caut subiecte pe care să le mestec.