Nu știu cum m-aș fi simțit dacă aș fi avut o soră mai mică decât mine cu 13 ani. Dar soră-mea știe precis, pentru că ea e aia mare dintre noi două. În ultima vreme m-am tot întrebat de ce funcționăm atât de bine și, cum îmi stă în fire, m-am decis că nu vreau un lung monolog interior în loc de răspuns. Am întrebat-o și pe ea. “Pentru că suntem prietene”, mi-a zis. Era evident, cel puțin pentru ea. Am devenit cu adevărat surori când ne-am împrietenit, după ce fuseserăm aruncate de Univers împreună pe aceeași bucată de pământ (o vreme) și în mijlocul aceleiași familii.
Când s-a mutat în Canada, în 1996, a luat cu ea și autoritatea pe care o avea asupra mea. Această a doua mamă care mi se părea un surplus și care mă băga mereu în sperieți pleca în altă parte, iar eu rămâneam, într-un final, liniștită că n-o să mai fiu niciodată nevoită să mă prefac că dorm la prânz. Când mama nu era acasă, Andreea avea grijă de mine. Ea îmi dădea de mâncare, ea mă obliga să dorm la prânz (alături de mamaie), ea îmi făcea baie, ea mă angoasa teribil cu vocea ei ridicată (așa vorbește ea, csf) și tot ea era cea care făcea mișto de mine spunându-mi că firul auriu din hainele ei e chiar aur sau că avioanele decolează de pe pixdă. Era adolescentă. Miștoul ca panaceu. Din primul ei salariu, mi-a cumpărat un câine roz, cu nas negru și mănuși de box – poate că așa arăta iubirea ei față de mine atunci: un câine roz, cu mănuși de box. Așa se și simțea.
În 2008, soră-mea și-a dat jos mănușile de box și a găsit o întrebuințare mai bună pentru mâinile ei: să mă țină-n brațe. Când am luat-o de la aeroport, în zilele cu înmormântarea mamei, am știut că ea e singura din toată lumea care înțelege ce simt, singura căreia nu mai am nevoie să-i descriu, să-i arăt, să-i spun. Înainte de asta, fusese singura pentru care mi-am încălcat o promisiune – mama mă rugase să nu-i spun, dar eu am făcut-o oricum, pentru că a ascunde lucruri de Andreea era ca și când le-aș fi ascuns de mine însămi. Și-atunci ne-am împrietenit.
Ne-am scris mailuri (majoritatea de la mine, dramatice și triste – pe bună dreptate, aș putea adăuga), ne-am sunat și ne-am vizitat – adică m-am dus eu peste vară la ea. N-am mai fost niciodată “Lăurica” – așa-mi zicea când eram mică – și nici nu ne-am mai șicanat, așa cum făceam când ne vorbeam la telefon și mama încă trăia. Cred că parțial, am înțeles amândouă cât de important era ce puteam avea dacă încetam să ne mai minimizăm, ironizăm, contestăm, acum că moartea ne privise de sus și ne luase amândurora ceea ce iubeam cel mai mult. Și da, a fost alegere, alegerea să fim prezente (pe cât o poți face cu un ocean între) una în viața celeilalte, pentru că e atât de ușor să lași distanța să crească și să crească și să crească până când ți se face frică să mai dai vreun semn. Dar ea a dat semne, eu am dat semne. Încă stăm la povești cu orele – uneori face lucruri prin curte și eu rămân acolo, pe fir, ca o muscă atotștiutoare, de parcă-i văd familia dintr-un colț al casei.
***
“O vreau eu. E rândul meu.” I-am spus asta de nenumărate ori. I-am cerut crucea din argint murdar, cu un rubin oval în mijloc, ca ochiul de foc al unui ciclop, de mii de ori. La un moment dat, am încetat. Nu părea că mă aude. Iar eu îi tot ceream crucea – o cruce veche, care stătea lângă icoana familiei și care n-are nicio altă poveste decât că soră-mii i s-a părut cool s-o poarte la gât în era Depeche Mode și așa a ajuns să o păstreze. A luat-o cu ea în Canada, iar câțiva ani mai târziu, mi-am cerut dreptul strămoșesc de a o avea – că doar era a familiei, nu a ei. De neoprit în insistență, am ajuns să consider că acea cruce reprezintă iubirea ei pentru mine. Mi-o doream pentru că voiam să-mi demonstrez că Andreea mă iubește. De ce? Nu știu. Mi-era clar că o face. M-a sprijinit financiar în facultăți, când încă nu lucram, și-mi zicea mereu că că mă consideră cea mai mare dintre copiii ei. A fost acolo, îngrijorată că poate nu am ce mânca sau că e prea frig în casă sau că am nevoie de ceva și mi-e rușine să cer. Mi-a ascultat problemele din relații și m-a ghidat prin situații din care nu știam să ies. Dar eu voiam crucea aia, irefutabila dovadă a iubirii ei, și nu puteam să-mi scot asta din minte, deși n-am mai menționat-o niciodată. Gândul ardea înăuntrul meu.
Nu a trimis-o nici prin alți prieteni care au mai vizitat România, nu a trimis-o prin curier. Însă anul trecut a venit chiar ea în țară și mi-a adus-o, iar micul drac cuibărit în inima mea a bubuit ca un tun de confetti. Ar fi trebuit să i-o dau înapoi încă de atunci, dar am zis că o păstrez și i-o înapoiez când ne vedem din nou. Evident, m-au cuprins toate remușcările. Mi-e frică să nu o pierd, să n-o stric, să n-o zgârii, să nu-i sară încă o pietricică. Nu pot să o port. Nu e nici pe stilul meu vestimentar, nici pe stilul meu spiritual. Mi-e rușine că, om mare fiind, am ajuns să-i atribui iubirea ei pentru mine, contaminată de filme în care iubirea trebuie demonstrată sau în care iubirea presupune renunțarea la ceva. Ea nu renunțase la mine. Mi-era de-ajuns.
Îmi plimb degetele pe ea. E din argint, cu un model șerpuit și tremurat pe brațe, pătată de la cât a pipăit-o timpul, cu rubine mici pe laterale și cu un rubin mare în centru. Nu valorează cine știe ce, deși “rubin” sună scump. A avut și va avea mereu o valoare simbolică. E un simbol al credinței, da, dar e despre credința pe care noi două o avem una în cealaltă. My personal Jesus. Singura pentru care o să mai port vreodată o cruce și doar ca să i-o aduc înapoi. În rest, am terminat-o definitiv cu sintagma asta în care se ascund moșteniri invizibile de familie, expresii de smerenie și alte mici gesturi de supunere și perpetuare a rănilor pe care noi, oamenii, ni le-am cauzat reciproc sau singuri. Fuck that. Scratch that.
Ca în orice prietenie, uneori îmi vine să trec prin ecranul de la telefon ca să-i bag un deget în gură când ridică vocea, uneori am nevoie să-i amintesc de unde a plecat, uneori ne lansăm în ipoteze de pe poziții diferite și ajungem să înțelegem ce vrea cealaltă să spună – sau nu, și ne enervăm. Sunt capete de pod între care există podul, capete de pod fără pod, poduri din care lipsesc bucăți. Ne-am propus să nu avem o relație de suprafață și ne-a ieșit pentru că ne spunem adevărul, chiar și-atunci când nu e ușor de dus, chiar și când o facem mai târziu, chiar și când ne e frică de judecata celeilalte, chiar și când adevărul nu-și găsește hainele alea bune, de oraș. Soră-mea nu m-a judecat (aproape) niciodată – parantezele îi garantează umanitatea, că nici ea nu e vreo sfântă. Nici eu nu-s. A fost de acord cu toate deciziile mele? Nu. “Dar de la distanță nu-ți rămâne decât să ai încredere în mine. Am nevoie să ai încredere în mine.”
Și a avut.
****
Cred că viețile noastre sunt marcate, în general, de absențe care nu se vor putea umple niciodată cu haine sau adidași, cu pahare de prosecco, flori sau călătorii. Cu nimic material. Soră-mea a fost prima absență din viața mea. De ea mi-a fost prima oară dor. Pentru ea am scris prima oară. Ei i-am scris prima oară. Și, deși m-am bucurat enorm să devin copil singur la părinți, n-aș ști de unde să încep să descriu cât de bine mi-a prins să descopăr că nu e deloc așa.
Înainte, vedeam sens în povestea noastră.
“Pentru că suntem prietene.”
Acum văd alegerea. Mereu mai importantă decât legătura de sânge.
***
Mi-am propus să trimit newsletterul de dimineață, dar a rămas la stadiul de propunere. M-am poticnit. Am procrastinat. Am avut un call. N-am avut apă caldă. Am lucrat. M-am răzgândit, fiindcă e un subiect familiar. Dar nici n-am putut să mă opresc, de fapt, din scris. N-am mai simțit asta de multă vreme.
Food for thought before a badass sleep, I’d hope.