Curtea școlii era plină de copii care se zbăteau pe jos, prefăcându-se loviți în moduri diferite. Alți copii se prefăceau că îi ajută și primeau un punctaj pentru asta, punctaj care devenea premii. Concursul '‘Sanitarii pricepuți‘ nu era chiar cel mai cool la care puteai participa, dar ajunsesem acolo dintr-un amestec de politețe (people pleasing?) – nu am putut să-mi refuz profa de biologie – și entuziasm molipsitor – cel al colegei de echipă, o tipă agitată, plină de viață și energie, care se pregătea, măcar declarativ, pentru Medicină.
Repetasem cu profa de biologie pașii pe un manechin cu textura gumei de mestecat de sub bănci. Ce faci în caz de hemoragie, accident, leșin, plagă deschisă, închisă, unde aplici presiune și câtă. Nu m-am omorât învățând, dar nici nu eram bâtă. Mă prezentam onorabil pe lângă o viitoare doctoriță.
Acum, însă, aveam în față un puști care se zbătea pe asfalt și țipa că îl doare, în timp ce noi trebuia să îi înfășăm pieptul. Arătam ca niște mumii stângace, nu reușeam să facem nimic cu tifonul. Copilul ăsta se zvârcolea pe jos ca o șopârlă ținută de coadă și nu voia deloc să se calmeze. Mi-aș fi dorit să nu fi fost acolo. La un moment dat, Ana n-a mai suportat circul (sau realitatea?) și a început să se ia de el, el a răspuns, ea l-a înjurat, ea i-a tras un picior, el s-a ridicat în picioare și de-aici amintirea își pierde conturul. Posibil să fi intervenit adulții care ne jurizau performanțele de salvatori. Țin minte izbucnirea furioasă a Anei din timpul concursului și felul zgomotos în care s-a exteriorizat. A făcut ca toate alea. Acum, îmi dau seama că Ana e primul om furios pe care l-am văzut manifestându-se complet. Nu știam că furia poate fi exprimată așa. Dar mi-a plăcut că a răbufnit; eu n-o făceam.
***
Furia a fost răspunsul meu la toate întrebările retorice.
Tot ce n-am știut să exprim,
valul care-și îndesa malul în gură.
Mă uit la furia nemanifestată la timpul ei, înghițită, absorbită, aia care scoate capul când ești fragil. Când faci un pas greșit – către exces sau altceva. Furia fără explicație este frică, un semn al unor granițe difuze, depresie, nevoie de control, rușine. Poate fi agravată de stres, oboseală, alcool. Și seamănă cu noi, ca tot ce e al nostru. Există furii mici, ușor de gestionat, și furii hămesite, care te mănâncă de viu și-ți scuipă oasele pe jos.
Mi-am întrebat prietenele.
A se înfurie pe nedreptate, pe imposibilitatea de a schimba lucrurile – mai ales când e simplu. (E vreodată simplu?)
B se înfurie când oamenii se folosesc de argumente stupide pentru a-și justifica neclintirea.
C se înfurie din neputință. Când simte că nu poate schimba nimic și sensul are limite difuze.
D se înfurie când se simte neglijată, se înfurie pe ea însăși pentru că a permis, o vreme, să fie neglijată. Toți vrem să fim văzuți.
Furia e geamăna depresiei. În miezul furiei mele se ascundea multă suferință pe care n-am avut suficiente cunoștințe să o procesez. Nu trăisem suficient.
***
Degeaba îți înghiți furia, nu e nutritivă. Îmi place ideea de anger room.
Nu vreau să mă ridic deasupra ei, nu vreau să fiu mai presus, nu vreau „să nu mă mai enervez”.
Vreau, în schimb, să fac scandal. Să răstorn banca aia în care nu mai vreau să stau. Să obosesc fizic când am terminat cu ea. Să le dăruiesc prietenelor mele bâte cum are Beyoncé și să mergem să distrugem televizoare vechi, pe tub, în timp ce purtăm echipamente de protecție. Să spargem bibelouri. Să sfâșiem perdele. Să deșirăm preșuri. Să rupem în bucăți tot ce ne-a durut și nu ne mai folosește. Și ce alte chestii mai fac oamenii în camerele astea.
Să treacă prin noi, să ne deznoade, să ne reîntoarcem la noi însene pășind pe cioburile lăsate de trecerea ei.
Un terapeut îmi povestea că nu ar trebui să cedezi în fața tendinței tale: dacă ești agitat, anxios, ideal e să te îndrepți către activități care să te echilibreze. Yoga, meditație etc. Dacă ești mai lent, mai lipsit de energie, ideal ar fi să te îndrepți către activități care să te încarce cu energie: alergat, box etc.
Eu cred că putem să facem haos într-un anger room, să bem un pahar de vin roșu și să băgăm o yoga. Furia, nu are, prin definiție, echilibru. Nu vreau s-o echilibrez, vreau să o evacuez.
***
Mă înfurii rar, mă aprind des. E destul de ușor să confunzi stările astea două.
În cel mai recent episod de furie, am regresat. Am intrat la apă, am redevenit copilul pe care nu-l vedeau cei din jur, copilul care nu știa să-și comunice nevoile, dar nici nu primea ajutorul pentru a o face. Încâlceala de gânduri din interior a devenit agresivitate. De ce? Păi am decis că vom pleca în Canada, la soră-mea. Nu am mai petrecut timp împreună din 2014, dar îmi doream asta fără s-o zic. Așa că am început să mă agit cu biletele, fără să existe vreun moment în care să cer ajutorul. M-am așteptat să îl primesc, dar m-am trezit în tunnel vision. Și am explodat. Am înjurat. Am făcut ca toate alea. Nu m-am ținut în frâu. Când mă iei, mă iei cu totul. Cu ce nu îți place să vezi. Fiindcă nimeni nu e ușor de iubit.
M-a trecut repede, cam trei ore mai târziu, fiindcă m-am prins de unde vine și am lăsat-o să vină, am lăsat-o să treacă, mi-am dat voie s-o simt când s-a întâmplat. Am vorbit despre ce mi se întâmpla, chiar dacă îmi alunecau cuvintele. Adevărul e un privilegiu. A face lucrurile la timpul tău, ce simplu și cât de dificil e să-ți reușească.
Ce simți când te înfurii?
Ce animal e furia ta?
De unde vine?
Când a scăpat ultima oară?
Unde s-a dus?
S-a întors?
Mi-ar plăcea să știu.
--
👑 Kweens
Am terminat de citit “Arta bucuriei” de Goliarda Sapienza (o recomandare superbă, dragă G.) și am iubit lipsa de modestie a Modestei (ironic, nu?). Despre neobrăzare și inteligență, despre ce înseamnă a fi altfel pe muchia fascismului (Sicilia de început de secol XX), despre o viață în care libertatea este singura alegere interioară posibilă.
Acum citesc Ágota Kristóf – Trilogia gemenilor (altă recomandare bună, G., tu ești regina cărților azi), care a dat cu mine de pământ din primele capitole. Citesc seara, ca o apucată, până când nu mai disting literele. E genul de carte căreia îi dau târcoale ca niște pisici răsfățate toate gândurile tale. Și e pe Scribd, da.
—
Pe data viitoare,
L.
Si furia mea vine din mai multe furii neexprimate de atatia ani. Fizic, o simt ca vine de dupa timpane. E o minge de foc care se invarte in cap amețitor , iar dupa ce o dau afara tremur din toate încheieturile. Uneori urmeaza tristetea, capul rautatii. Cred ca seama cu o mâță fricoasă, nu da semne cand soseste doar da cu ghiara si scuipa iar apoi o ia la fuga si nu mai iese cateva zile 😅